Din alte vremuri ajunge pân'la noi
Imaginea unei mame oacheșe, albă la față
Cu chipul, adumbrit, măcinat de griji și nevoi
Dar de o mare bunătate și plină de viață.

Este Raluca, femeia aleasă de destin la ceas de bun venit
Să dea țării și lumii un poet de geniu, foarte rar întâlnit
Iar inima ei de mamă și-a înțeles menirea și va fi tresărit
Când pe Mihai, săteni din Ipotești, „năzdrăvan” l-au numit.

A cunoscut de tânără durerea, mama ei având un trist sfârșit
Când a căzut de pe pod, cu sanie și cai, în apa râului Siret.
Atunci trei fete ale ei și doi băieți, au mers de s-au călugărit
Trăind o nouă realitate spirituală, lăsând viața profană, în deșert…

Mică de stat, dar puternică la trup și evlavioasă,
De dimineață până seara, Raluca tot robotea;
Iar seara aduna copiii în cerdacul de-acasă,
Și mulțime de povești și snoave le povestea.

Un dar de la Dumnezeu, considera ea copii, se știe,
Dar soarta vitregă și nemiloasă, sufletul i l-a cernit,
La pierderea de mici a trei copii și încă trei aveau să fie,
Împietrind-o de durere, și grăbindu-i implacabilul sfârșit.

Și-mpovărată de atâtea încercări și tragedii, ochii săi
Ce-au fost cuib de vise, gingășii, de frumuseți și tot ce vrei,
S-au închis pe vecie iar la locul de veci, Mihai a sădit un tei
Că-și scutură și acum florile pe sfânt mormânt al ei.

Mulțumim mama Raluca de a ni-l fi dăruit pe Mihai,
Poet genial al acestui popor pentru care adesea a sângerat,
Astăzi el este prințul cel mai frumos de pe al nostru plai
Și Luceafăr nemuritor, ce ne veghează etern din înalt.