În Moldova cea frumoasă cu câmpuri de grâu curat
Cuprins de lumini eterne, în vestitul Ipotești,
A crescut copilul blând cu sufletu’ învolburat,
Năzdrăvan, miraculos, geniul Țării Românești. 
 
Conu Gheorghieș își iubea pământul, găsindu-l sacru
A cumpărat jumătate din moșia Ipotești. 
De-aici Luceafărul nostru, porni la drum ca un astru 
Lăsând satul cu izvoare, codri verzi împărătești. 
 
La intrarea-n Ipotești, pe colina dinspre stânga,
Stă de veghe timpului și-a nemărginirii vreme,
Casa reconstituită în care a crescut, ascultând măicuței ruga
La apusul soarelui, scriind primele poeme.
 
A pornit marele astru întâlnind în a sa viață 
Alte țări, alte pământuri frumoase, dar n-a uitat
Dealuri unduite-n falduri, codri falnici de verdeață, 
Doine ca un cânt de dor, din bucium din al său sat.
 
Și acum vorbesc sătenii cu turiști pe la portiță
Care vin să vadă cuibul, unde a crescut Mihai,
Mândri le arăt meleagurile conașului Mihăiță,
Locul unde strălucește Luceafărul peste plai.
 
Aici, izvoarele reci, șoptesc încet al său nume,
Cerul întreg, larg zâmbește pământului românesc. 
Codri înalți se scald în lacuri, luna coboară prin lume,
Să vorbească de Luceafăr, sufletului omenesc.