– Mai toarnă-mi vin, bădiță Mihai, din ulcică de lut
Că o să-ți povestesc din viața-mi nu prea de mult. 
– Spune Bădia Ionică, eu, atent te voi asculta 
Că din întâmplări cu toții, avem mereu ce învăța.
 
– Parcă ieri sa-ntâmplat, am pătimit și-am plâns 
Pentru Ileana mea, că m-a făcut de râs. 
A fost femeia mea, tânără și frumoasă 
Cu care am crezut că-ntemeiez, o casă.
 
Dar nu a fost să fie, m-am întors într-o noapte 
Am găsit diavolița, trează. Pe neașteptate, 
În grabă își ascunse călugărul sub pat,
Dar hainele erau rămase pe jos la necurat.
 
Le-am luat, cu năduf, le-am aruncat în foc,
Dar n-am putut să prind marele dobitoc.
De sub pat a țâșnit gol, afară, ca din pușcă,
Pe ea am burdușit-o ca pe-un câine care mușcă... 
 
În zori, cu gura mare, tot ea ne-a părăsit, 
Fiul nostru, Costică, mult a mai suferit.
Aș fi vrut să o iert, că sunt un om de treabă 
Gândeam, c-o dată și în grabă, nici popa nu întreabă.
 
Dar bine c-a plecat, adevărat vorbesc
Altfel mi-ar fi pus coarne tot clanul bisericesc.
Sunt fericit acum, cu Tinca lângă mine
Nu aș putea s-o schimb, pentru nimic în lume.
 
Sunt un om norocos, e femeie de casă,
Cu 19 ani mai mică, nici urâtă, nici frumoasă, 
Nu e cunoscătoare de slovă, dar e bună,
Îmi face poale-n brâu, sarmale cu smântână.
 
Mă place așa cum sunt, chiar de-i fără de mister,
Fără ea m-aș simți stingher fără-al ei colț de cer,
Cu-o caldă si dulce-îmbrățișare, ea este fericită,
Cu grija ei mă-mpresoară, să am parte de zi tihnită.