– Întortocheate-s căile Domnului, dar există-un destin!
Îți spunea șugubăț Creangă, turnând vin din ulcică  
Eminescu, gândind la Veronica, răspundea cu-n suspin;
– Fiecare om cu-al lui destin, frate-al meu bun, Ionică.
 
Iar când alți prieteni au sosit și cheful s-a-ntețit 
Poetul, cu glasul său frumos, cânta pe gânduri dus 
Apoi a început să fredoneze cântecul său iubit 
Venit din vremuri de demult; „Cucuruz cu frunza-n sus”.
 
Vă întorceați la bojdeucă, la cuibar, spre zori în pace
Ion Creangă surâdea voios, puțin cam ,,afumat ",
Știind că Tinca-i aștepta să îi repare c-o ciorbă de potroace
Înainte de a merge la somnul cel odihnitor în pat.
 
Era așa idilică priveliștea aceasta de suav decor
La prânz, Tinca servea sarmale și plăcinte poale-n brâu, 
Mihai și Ionică, în așteptare, tot fredonau de zor:
„Suflecată pân'la brâu, ducea, ducea, rufele la râu.” 
 
Tinca nu se codea, știa că ce vrea Ionică-i lege
Ea, femeie modestă, dar cu un mare ambâț,
Avea grijă nu numai de Creangă, se-nțelege 
Dar și de-ai lui cei peste 20 de mâți. 
 
Iar când Eminescu, la București plecat-a ca redactor 
Creangă și Veronica rămas-au cu sufletul gol, deși viu,
Și Creangă-ți scria disperat, cu mult dor,
„Vino frate Mihai, că fără tine sunt pustiu.”