– O, Veronică înger blând, primii scrisoarea ta 
Aproape m-ai făcut să plâng citind, dragostea mea.
Cum ai putea să crezi că eu, m-aș mai îndrăgosti
Când pentru mine doar tu ești, minunea mea de orice zi?
 
S-a întâmplat să fiu oprit, când am intrat la ștrandul mare
De un medic, să fiu jignit că „nebunii n-au loc sub soare”,
Am protestat că nu-s nebun și medicul m-a pus să scriu
O poezie, și „La steaua”, s-a născut din orgoliu-mi viu.
 
E drept, că poezia mea, scrisă forțat de mine
A făcut repede ocolul public, aici, în stațiune,
Mi-au dat voie, apoi, să merg la ștrandul de afară, 
Unde am cunoscut-o pe Riria, tânără domnișoară.
 
Cu ea colind ziua întreagă, vorbind mereu de tine,
I-am scris poezia-n album, ca pe o amintire, 
Îmi pare că-i îndrăgostită, de mine, dar i-am spus,
Că tu ești „steaua mea de vis”, ce strălucește sus.
 
Tu ai fost și îmi ești mereu iubirea mult visată,
Doamnă a sufletului meu, cu „umeri de zăpadă”,
Tu mi-ai intrat în al meu suflet „o, înger, o, femeie”,
Pe tine te-oi iubi pe veci „cu-a patimii scânteie”.