La Mănăstirea Văratec, o tânără Domniță
Râuri de lacrimi pure vărsa neîncetat, 
Măicuța Fervonia ruga cu umilință 
Domnul de sus, să-i dea, pace-n gândul curat.
 
Plângea și se ruga în genunchi, Veronica 
Fuioarele de rugi se ridicau la cer,
„la-mă Doamne la tine, nu-mi trebuie nimica
Nu vreau ca să-l las singur, cu sufletu-i stingher,
 
L-am visat că m-așteptă pe cerul înstelat 
Să ardem torțe vii în noapte până-n zori,
Cum ardeam împreună pe-altarul unui pat,
Ia-mă Doamne și dumă, pe aripi de cocori.”
 
Măicuța Fervonia o asculta în lacrimi
Încercând s-o mângâie cu al său dulce glas
Când vedea agonia și-a sufletului patimi,
Se ruga pentru ea, pentru chinu-i rămas.
 
Mă doare crudul adevăr a pieptului meu coarde,
Că mi-am pierdut ibovnicul, bolnav s-a prăpădit.
Ochii mei care-au plâns mă dor, trupul îmi arde,
Nu știu dacă i-am spus de-ajuns, cât de mult l-am iubit.
 
A plecat în altă lume, poate în alta mai bună
Îmi pare că-mi surâde, când mai blând, când amar,
Îi aud vocea lui calmă, dulce, afectuoasă, lină,
Înflăcărat de mare iubire, îl chem, dar e în zadar.
 
Îi văd ochii lui superbi, negri de forma migdalei, 
Ce mi-au fascinat făptura încă de la prima clipă,
Ochi profunzi și melancolici, care mă priveau cu jale
Când știa că Domnul sus îl chema grăbit si în pripă.
 
Plecarea lui mi-a ars surâsul, sufletul tot mi sa uscat,
– Frânge-te inimă rănită, oprește-te acum subit, 
Că nu-i voi mai auzi râsul care încredere mi-a dat,
Nici amintirea clipelor de fericire când noi ne-am iubit.