Dacia, floare de sulfină condusă abil de un brav erou,
Creștea frumos pe-a sa tulpină, își trimitea al său ecou
Prin stâncile cu colți de piatră, supravegheate de brazi drepți,
Unde trăiau muncind pe-această vatră, oameni viteji și înțelepți.

Și chiar dacă Regele Burebista a fost de rivali asasinat,
El a rămas luceafărul din zori ce drumul Daciei a luminat.
Și au urmat alți regi și-o perioadă destul de tulbure
Cu Imperiul roman ajunși vecini, în sud, la Dunăre.

Sesizând pericolul, Regele dacilor, Duras, atunci a cedat
Puterea și a lui coroană, lui Decebal, destoinic bărbat
Care n-a vrut ca a lui țară să cadă sub stăpânire romană
Și hotărât, a atacat el primul, ca să-i prindă-n capcană.

Știind intenția dușmanului, el trece Dunărea pe gheață,
Învinge pe romani, chiar șeful lor, Sabinus, rămâne fără viață.
Împăratul Domitian, a decis, să trimită o nouă armată,
Condusă de Fuscus, dar Decebal a învins și de astă dată.

Și iarăși Domitian a trimis, prin defileul Porților de Fier
O altă armată care l-a învins pe Decebal cel plin de mister,
Dar bun diplomat, acesta a încheiat un tratat de pace avantajos, 
Ca aliat al Romei, primind meșteri și bani, dar și un nume glorios...

Timpul trecu... Pe tronul cezarilor Romei se urcă Traian, împărat
Cara jură să răzbune tratatul rușinos ce Domitian a încheiat
Decebal a luptat cu curaj, dar învins de armata traiană
S-a sinucis. Iar mândra-i Cetate deveni, provincie romană.