„Cu durere-adâncă marea, vrea pământul să-l răstoarne”,
Pescăruși în zbor razant țipă prin văzduh a jale,
Zbucium de valuri înalte faru-a stins și la icoane
Plâng îngeri pe Eminescu, plânge nesfârșita vale.
Plânge cerul cu ploi line, mușcatele în ferești,
Marea murmură-al tău nume plângând în scoici întristarea,
Crânguri cu izvoare line au aflat că nu mai ești
Și-au dus zvonul printre ramuri, toate îți jelesc plecarea.
Versul tău cel minunat l-a ascultat codrul verde,
Munți înalți, câmpii cu holde, marea-albastră liniștită,
Codrul tău cel de aramă plânge că nu te mai vede,
Plopii fără soț, cărarea, urăsc moartea ta grăbită.
Plânge teiul din Copou cu lacrimi de flori, Emine...
Nuferii îți jelesc moartea, se scufund în al tău lac,
„Buciumul sună cu jale”, plâng florile de sulfine
În codru, privighetori s-au oprit din cânt și tac.
Toate aminteau poetul ce cu magica-i feerie
A cântat din dulcea-i liră cânt de dragoste și dor,
Sufletul i s-a-nălțat în Rai pentru veșnicie,
Veghind de sus cu blândețe peste-ntregul său popor.
Din cerul cu mii de stele de pe al său vast hotar
Eminescu e Luceafăr, ne e steag și ne e far,
„De la Nistru pân'la Tisa”, poetul cel genial
E simbolul României, e Luceafărul stelar.