Tu care-ai prins de dansu-ți viața, cu brațe strânse de grumaji, 
Te-ai ostenit să slujești arta și când aveai rouă-n obraji...
Ai cucerit Parisul, lumea, renumitul sculptor, Rodin,
Ai fost petală dintr-o stea, dansând cu propriul tău destin.

“Corpul meu e menit iubirii”, spunea faimoasa dansatoare!
Născut sub semnul împlinirii și-a Afroditei, dulce floare...
Voi descifra taina iubirii, ca artă, chiar de-oi fi rănită
Pe soclul trist al amăgiri din iubirea dezlănțuită... 

Își pierde-n Sena, înecați, cei doi copii din flori, de gheață...
Cu ochii triști, înlăcrimați, revine-ncet, încet la viață,
Făcând o pasiune mare pentru Rusia bolșevică
Întâlni dragostea-n cărare și- nfruntă viața fără frică.

“O dansatoare proletară”, cum o numea ziarul Pravda,
Deschide o școală de dans, la Moscova, dar a fost prada
Poetului rus, Esenin, fascinat de americană,
Îmbrăcată-n roșu aprins, o prinse ca într-o capcană 

Cu dragostea-i, seducător, cuprins de farmec, o iubește
Și printre aburi de alcool, cu dânsa se căsătorește.
Colindă lumea-n lung și-n lat, dar gelozia-i dă târcoale, 
Și crinul dragostei curat s-a ofilit ca floarea-n vale.

Tânăr, talentat și frumos, poetu-i fu un val de mare
Pe al său tărâm glorios, îi apăru ca o vâltoare...
Și a lăsat să rătăcească undele cu lungi suferințe
În sufletul Isadorei, care curgeau cu umilințe.

El s-a întors din drumul lumii ca o săgeată fără țintă,
Și frumusețea sa făcută pare-a fi fost ca să o mintă
Pe o nepoată, a lui Tolstoi, cu care se căsătorește,
Chiar dacă nu a divorțat de Isadora, ce-l iubește.

Într-o cameră de hotel, Esenin își găsi sfârșitul
După ce și-ar fi ars complet, tot ce-ar fi scris în manuscrisul
Care-l purta mereu cu el. Iar cu sângele de la vene 
A scris poemul de adio cu lacrima prinsă în gene.

S-a spânzurat! Așa scriau ziarele din acel timp,
S-a scris și despre a sa iubită, de frumusețea-i din Olimp
Care-a dansat pe Acropole, scoțându-și sânii din veșminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinși de mâini cu luare-aminte.

S-a stins și ea când franjurii eșarfei ce-i cuprindea gâtul, 
S-au prins în spițele roților, mașinii, ce zburau ca vântul 
Pe drumul sorții străbătută de visuri stinse, de nisip,
Cărora vântul le-mprumuta o-nfățișare fără chip.

Deasupra mormântului plâns- au la braț, și iubirile tale
Odată cu frunza și bolta-ți rămasă să-ți cânte cu jale
Soarta- ți cumplită, pe-ai tăi îngeri, stropi ai luminii eterne
Să vii să-ți dormi somnul tău veșnic, pe patimi și lacrimi materne.