În castelul somptuos, domnițe cutreier sala,
Dar în privirea lui Nero parcă-i sădită răceala,
Că iubește-n taină o sclavă, pe Acte, suflet curat
Ce slujește-a sa soție cu alte sclave-n palat.

Poruncește s-o aducă, paharul cu vin să-i umple,
El privind-o se încruntă, sângele-i zvâcni în tâmple 
Când în sală, printre oaspeți, în hlaminda-i de mătasă
Apăru ca o zeiță blânda lui împărăteasă.

Într-o altă încăpere, Otho, cu gânduri rebele
Cucerește pe Popaea, blondă-n diadem de stele,
Se desfată pe-ndelete cu sânii ei dulci și moi
Se iubesc... și ce departe sunt de toate amândoi. 

Imprudent, îi povestește lui Nero de-a sa soție
Și împăratul curios, adoptă o strategie,
Îl îndepărtează-n grabă pe Otho de-aleasa lui
Și-l face guvernator la marginea imperiului.

Plin de glorii și putere, la ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus.
Ar fi dat al său tezaur, chiar și coroana antică
I-ar fi pus-o pe-al ei creștet, sărutându-i mâna mică.

A izgonit pe Octavia, capul ei fiind adus
La Roma, ca Popaea să se desfete pe-ascuns
Privindu-l, cu ironie, când se îmbăia în lapte
Muls de la măgărițe, care fătaseră-n noapte.

Ea-l vedea mințind regatul cu planuri reci, îndrăznețe 
Contra tot ce construiră-n veacuri lungi și frunți mărețe,
Dar nu face nici un gest către el, cu-nțelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, și-a lui dragoste, apune.

Se spune că ar fi pus la cale incendiul Romei,
Din turnul lui Mecenas, a cântat “Arderea Troiei”,
A dat vina pe creștinii care-au fost crucificați 
Să ardă ca niște torțe, chiar de-au fost nevinovați.

Îmbătat de-a sa izbândă cu-a gândirilor lui faimă
O lovește pe Popaea care a murit de spaimă.
Fatală-i fu lovitura de picior, în pântece, 
Muri și făptura-i vie ce putea fi-n scutece.

Multe legiuni romane se vor uni-ntr-un complot
Răzvrătiți, vor să-l sugrume pe fiorosul despot.
Se va sinucide, moare, într-o lungă agonie,
Nimeni nu i-a fost aproape, durerea, să îi mângâie.