Melancolia lumii se arăta-n ferestra
La Doctorul Davila, care-a primit ca zestre
Numai amărăciune, de la al său destin,
Bând cupa cu tristețe, ca pe-un pahar cu vin.
Amară i-a fost clipa când prima lui iubire
A plecat sus, la ceruri, lăsând la despărțire
Doi îngeri ce priveau miloși și blânzi la fața
Măicuței lor, cuminte, ce-a părăsit viața.
Cu pătura durerii se-nfășura tăcut
Și zilele vieții în șir le-a desfăcut,
Dar într-o zi tristețea i-a poruncit să treacă
Când alți ochi iubitori asupra lui și-i pleacă.
Era o fată dulce ce-avea ceva anume
Pe chipul său angelic, plin de înțelepciune,
Anica se chema, pășea plină de viață
Purtând lumină, nopții, prin negură și ceață.
Cu ea pornit-a Carol prin viață, sub un nor
Cu sucuri de cuvinte, miresme tari de dor,
Plecat peste esențe și teme medicale
Să afle elixirul bolii obstetricale.
La Colțea, amfiteatrul, era plin, și Davila
Vorbea cu voce caldă privind cu drag copila
Care-i zâmbea, din brațe de la a sa iubire,
Dulci mreji de carne, undiți de zâmbet și privire.
Cu el, doctorul Bernath, era emoționat,
Și Anica zâmbea celor care-au intrat
Să o felicite, pentru succesul mare
A soțului iubit, pregătit de plecare.
Ea-i ceru lui Bernath, gramul ei de chinină
Și el, emoționat, greși dându-i stricnină
Pe care-a înghițit-o, și-apoi s-a prăbușit
În fața soțului ei, care-o privea-ngrozit.
Deschizând ochii mari, recunoscându-și soțul
Apucă să șoptească „copiii”, privind colțul
De unde, a sa copilă o privea lăcrimând...
Închise apoi pleoapa și-și dă duhul oftând.