Câte n-a văzut Veneția de-ar, avea gură să spună
Câți au făcut jurăminte când se plimbau în lagună...
Oameni simpli, mari legende, toți îndrăgostiți de viață
S-au legat în logodire privindu-se drept în față.
Pe unii i-au legat vraja lagunei cu-al său renume,
Chiar dac-au lăsat-o în urmă, au dus vestea ei în lume
Cum foșnesc gondole-n valuri, printre canale în noapte,
În dulci legănări de cântec, de îmbrățișări și șoapte.
La Hotelul Danieli, au intrat mână în mână
Doi amanți îndrăgostiți să-și consume împreună
Tumultosul lor amor, să-l trăiască ca pe-un vis
Alegând laguna verde cu frumosu-i paradis.
George Sand, romanciera, și Alfred de Musset fură
Doi amanți extravaganți care nu aveau măsură;
S-aruncau în vraja dulce a iubirii fără frâu
N-ascultau de glasul lumii, nu vedeau nici un desfrâu
Când ea, își părăsi soțul și porni pe-al vieții drum...
Scria și fuma din pipă scoțând cercuri mari de fum,
Nu gândea nici la copiii ce-i lăsase cu baronul
Cazimir Dudevant, omul, căruia-i spunea, bufonul.
Dintre șirul de amanți, pasiunea ei cea mare
A fost Alfred de Musset, care-o privea ca pe-o floare,
Dar odată instalați la hotel, așa-ntr-o doară
A prins-o dezinteria, boala care-i fu povară
Poetului, care-o lasă, singură, o noapte întreagă,
Mergând la femei ușoare, nectar dulce să culeagă...
Dar cum roata se învârte, a căzut și el la pat
Ea chemă doctoru-n grabă, să-l vindece de păcat.
Gând la gând cu bucurie, se-ntânliră, ca în vis
Medicul și scriitoarea, s-au afundat în abis
Strâns îmbrățișați sub sumbra fericirii cu păcate
Unde pacientul zace, cu orgolii sfâșiate.
Liricul poet nervos, se întoarce la Paris,
Iar ea, cu Pietro Pagello gustă fructu-n paradis
Câteva luni de iubire, dulci ca mierea de albine
Au gustat-o împreună, convinși, că li se cuvine.
S-au despărțit, ea se-ntoarce la Paris, râvnind de dor,
Iar cuvântu-i e omidă când ea l-a dorit condor,
Să spintece iar inima celui ce i-a prins-o în gheare
S-o înlănțuie în cușcă precum fiarele, în fiare.
-O, iubirea ta, știu bine, draga mea, nu e minciună,
Și inima mea, sărmana, îți stă în genunchi, să-ți spună
Că dragostea- mi pentru tine e un tainic adevăr,
Ma îndemnat răzvrătirea să fug, și să mă dezbăr...
Dar n-am putut, ți-am scris versuri printre alcool și ospețe
Acum vreau să-mi zvârli fărâme, tu, din marea-ți frumusețe...
Nu sunt rege, nu am aur, dar am o iubire care
Ți-o voi dărui din suflet, iubito, cu disperare.
S-a stins tânăr bietul Alfred, că în destin i-a fost scris
Dacă trădează iubirea, să moară de sifilis,
Rămânând iubirea-n urmă, care a uitat de chin
Sub umbrela protectoare a lui Frederic Chopin.