A fost părinte fondator al țării noastre ca o floare,
Și cu „Mica lui Unire” a pășit spre „Unirea Cea Mare”,
Cu vis măreț spre-o Românie, care a vrut-o întregită 
Cu a sa dorință arzătoare, să fie-n veci de veci, unită.

Unit a fost și el prin lege și în fața lui Dumnezeu 
Cu Elena Rosetti, cultă, care-l privea ca pe un zeu,
Ea l-a uimit cu a sa blândețe și-a modestiei unice
Când fu inspiritoarea legii instrucțiunii publice.

S-a aplecat cu înțelepciune, susținând reforma agrară,
A adoptat fii nelegitimi a soțului, fără să-i ceară
Nimic în schimb, cum nu ceruse nimănui, cât ea a trăit
Dedicând întreaga sa viață celor pe care i-a iubit.

Iubit a fost al nostru Cuza și de Cocuța Vogoride,
O pasiune-a tinereții pe care n-o putu ascunde,
Ea a furat corespondența dintre soțul ei, caimacanul,
Și autorități turcești, ce dovedeau cum că vicleanul

Falsificase în Moldova alegerile câștigate...
Și-ndată Anglia și Franța, cele două puteri garante,
Îi obligă pe turci să facă lumină-n umbra nedreptății,
Organizând din nou alegeri pe locul sfânt al libertății.

Târziu, cu ochii plini de lacrimi, întreaga nație română
A întrezărit steaua speranței cu flacăra ei divină,
Tricolorul râde în steaguri, dansând pe turnuri de-aramă
După Imnul Sfânt al țării, care, la unire cheamă.

Pe plaiul nostru mioritic, Cuza- mplinea mărețul vis,
Și în istoria României cu stropi de lacrimi l-a înscris
Gândind, cum l-au gândit strămoșii din tată-n fiu pe-acest pământ 
Să învârtim Hora Unirii în paradisul nostru Sfânt. 

Dar om a fost și Cuza Domnul, și cum păcatu-i omenesc
Nu i-a păsat de lumea-ntreagă, de cei pe care îl vorbesc...
Că s-ar iubi în taină mare cu Maria Obrenovici,
Văduva principelui sârb, care-a avut mulți inamici.

Din somn a fost trezit în grabă, de complotiști, și obligat
Să semneze actul de abdicare, conceput de ei în palat.
Arme străluceau în noapte, când s-au apropiat tiptil
Amenințându-l să abdice, forțându-i pașii spre exil.

“Să dea Dumnezeu să-i fie, României, mult mai bine,
Să-nfloreasc[-n nemurire mai bine dec\t cu mine!
De-oi muri departe-n lume, al meu nume o să-l poarte
Românii din gură-n gură și l-or duce mai departe”.

A murit Domnul departe, la Hedelberg, iar românii 
L-au adus cu cinste-n țară, să-l îngroape cu străbunii,
Să își doarmă somnul veșnic în România lui Mare
La Palatul Ruginoasa, într-o zi de sărbătoare. 

În cinstea lui ridicară statui, pe întinsul țării
Și l-au pomenit urmașii după stinsul lumânării...
Iar când războiul intrase în Moldova, s-au unit
Și-au dus la Curtea de Argeș trupul neînsuflețit. 

La Iași, reveni în aprilie când sicriul de stejar
Prezentat cu mari onoruri, era așezat pe-un car
Tras de patru boi blajini, însoțiți de țărani care 
Erau îmbrăcați cu fală, în costume populare.

Biserica Trei Ierarhi parcă s-a însuflețit
De când Domnul Cuza Vodă-și doarme somnul liniștit, 
Turnurile au zâmbit când cortegiul militar
Au adus Marele Domn, înăuntrul ei ca dar.