Verona e orașul din care-au izvorât
Iubiri, ocări, blesteme, acolo-au coborât,
Ca într-o liturghie slujită-mpătimirii,
Povestea a doi tineri în tainele iubirii.

Balconul parcă așteaptă sub bolta idolatră
Tineri din toată lumea, cu zâmbetu-i de piatră,
Să vină, să admire locul de așteptare
A Julietei, față, dulcea îmbrățișare

De la al său Romeo, tânăr îndrăgostit
Ce-a dedicat iubirii, un glorios sfârșit, 
Într-o eternitate, în pacea ei măreață
Lângă a sa iubire, dându-și propria viață.

Dragostea lor cea mare a fost fără de vină
Și s-au îndrăgostit ca zorii de lumină,
Neștiind amândoi c-au fost purtați de val
De-a dragostei savoare, ascunși sub măști de bal.

Că mândri Capuletti, la sărbătoarea dată
Au vrut, în cinstea fetii, să fie invitată
Toate oglinzile Veronei, nobili mari, cu temei,
Să cunoască tânăra care-a aprins scântei 

În ochii celor care, venit-au la serbare
O vedeau cea mai frumoasă, din mândrele fecioare.
În fructul tainic, încă, îmbobocit de muguri,
Necunoscând iubirea plină de vicleșuguri.

Ea, paisprezece ani avea, în cartea vieții,
Și-a cunoscut iubirea cu rodul frumuseții
Din romane citite, sub a lunii lumină 
Ținându-i duhul proaspăt și inima virgină.

Dar iată, prin mulțime, el își făcu cărare
Să vadă mai de- aproape fata încântătoare, 
Și când dansară-n noapte, în nebunia sa
A prins cheia iubirii cu harul de-a visa,

Să o cuprindă-n brațe, s-o mângâie ușor,
Trezind în corpul tânăr, primul fior de dor,
Neștiind că fac parte din două neamuri care
S-au dușmănit într-una cu-o ură îngrozitoare.

Tinerii curioși vrut-au să se cunoască,
Să-și vadă fiecare chipul de după mască,
Și patima iubirii ce-n sufletul lor crește
E soră cu durerea care se tot mărește

Când pus-au în balanță dragostea lor cea mare
Care-ar putea sfârși, trist, până la pierzare...
Dar îngeru-și atinse aripa-mbrățișării
Și-aprinse curcubeul fugar al împăcării,

Sperând că prin iubire, familia Montecchi 
Se vor uni în pace cu mândrii Capuletti, 
Gonind în haos ura, în vasta-i rătăcire,
Urzind adaos unic, leac de tămăduire.

În noaptea înstelată zâmbește tainic luna,
Ea așteaptă-n balcon, făcându-i semn cu mâna, 
Inima-i bate-n pieptu-i când văzu al său salt
De pe zidul grădinii, care era înalt.

-O, vino Julieta, lângă mine coboară
Să umpli-n al meu suflet golul ce mă-nfioară,
'Naintea ta m-oi pune, să fiu slujbașul tău
Să lupt cu-ntreaga lume la margine de hău.

Vino iubire sfântă, să-ți prind din suflet gânduri 
Să te-adun în privirea-mi, întrupată în muguri,
Că tu cu-a ta candoare, faci primăvară timpul
Și unde-ți faci intrarea, cobori cu tine-Olimpul.

O, vino Julieta la piept să mi te-ascunzi
Și cu parfumu-ți dulce, corpul să mi-l inunzi,
Să-mi dai mierea din buze, sărut cu gust de dor
Să mă adăpi la sânu-ți cu rouă de amor.

-Iubitul meu Romeo, crede-mă, sunt în stare
Să-ți dăruiesc din suflet mii de mărgăritare,
Îmi e de-ajuns în treacăt să te privesc o clipă 
Și pura ta iubire în mine se-nfiripă.

Nimic nu poate-atinge dragostea mea curată,
Ca umbrele pe-o undă, nu lasă nici o pată...
Dar dacă în iubire, vrei să ne însoțim
Îmi spui cinstit chiar mâine, când ne căsătorim.

Prin noaptea cea grăbită surâde dimineața 
Printre nori, își arată roata soarelui, fața. 
Romeo disperat, pleacă în graba mare
La Fratele Lorenzo, cuprins de-o turburare.

Simțea că timpul trece și toată așteptarea
Cu simpla spovedanie, întârzia iertarea
Și binecuvântarea părintelui trezit
Din somnul dimineții, care-n fum a pierit.

-Prea mărit fie Domnul! Fii binecuvântat!
Ce te-aduce la mine, de n-ai odihnă-n pat?
-O, părinte Lorenzo, îți spun al meu secret:
Iubesc cu disperare, fata lui Capulet.

Cunună-ne în taină, în suprema unire
Și în fața Domnului s-avem blagoslovire,
Că legământul sacru-l făcurăm sub doi pruni,
Promite-mi doar că astăzi, părinte, ne cununi.

Cenușa înoptării încet, încet se lasă,
O lampă cu-o privire lumina într-o casă,
Si după colț apare Tybalt cu spada-i mare
Provocând o furtună plină de răzbunare.

Mercudio scoate spada, două vârfuri se frâng,
Ce-a fost adânc în noapte se face mai adânc 
Când în baltă de sânge, Mercutio rănit
A strigat la Romeo, și Tybalt fu oprit

De sabia tăioasă a lui Romeo, când 
Tybalt vru să-l omoare cu spada-i surâzând... 
Cu surâsul amar muri, fără sa simtă
De mâna lui Romeo, care-a fost drept în luptă.

-Pleacă frate Romeo, striga Benvolio, pleacă!
Oamenii prințului au început să treacă
Din strada alăturată, către noi se îndreaptă, 
Și dacă vei fi prins, soarta-ți va fi nedreaptă. 

La sfatul lui Lorenzo, Romeo urcă-n șea
Plângându-și soarta neagră, jelindu-și dragostea,
Gândind la Julieta și la al lor destin
Cum sunt forțați să soarbă din cupa cu venin.

Dar cea mai grea povară pe care o duceau
Era logodna fetei, pe care o puneau
La cale, de mult timp, familia Julietei 
Cu Paris, om bogat, ce-i ruga mâna fetii.

Și au pornit deodată pe-un drum făr-de-sfârșit...
Pregătiri pentru nuntă, iar pe la asfințit 
Lorenzo-i înmânează Julietei lichidul
Care îi va aduce pentru o zi sfârșitul. 

Trimite mesager la Romeo îndată
Dar acesta n-ajunge, iar el, crezând-o moartă
Bea doza de otravă și o înghite- n noapte
Să fie împreună pentru eternitate. 

Și-a doua zi când fata se trezi din visare
Găsi iubitu-ntins, mort, cu o lumânare... 
Și-a luat și ea viața cu pumnalul aflat
La brâul lui Romeo, lăcrimând, a oftat.

Tot ce-am legat de suflet cu aripi se ridică;
Iubirea-mi ca o mare, dorința cea mai mică,
Ce mi-a fost drag pe lume, în ochi mi s-a umbrit
Și-n amintire suie cu fumu-i albăstrit.

Vor trece ani, că-n lume, roata se învârtește,
Și steaua ca și visul în zori se vestejește,
Dar amintirea noastră nicicând nu o să piară 
Că am vrut să zburăm cu aripi de ceară.