Egiptul a fost și este cu mistere și savane
Cu lungi stepe- adânc bătute de negrele caravane...
Piramide ce sfidează cerul cu vastele-i spații
Ducând faima celor care râd din mii de constelații.

La cetatea care zace-n umbra climei tropicale
Zâmbesc cu un aer falnic pe înalte piedestale 
Albii- naripații tauri, monștri grei sculptați din piatra 
Care i-a atins în treacăt, prea frumoasa Cleopatra.

Când a devenit regină, cu fratele ei, de mână 
Au fost cununați prin lege, să clădească împreună
Un imperiu, să reziste celor care stau la pândă 
Precum vulturii și ulii care cată-a lor izbândă.

-Viața e ca un spectacol, i-a spus tatăl ei, în vis!
Vei fi o regină mare, vei cunoaște-un paradis...
Dar și iadu-l vei cunoaște, precaută, să-l privești
Pe șerpii cei veninoși, să nu-i calci, să-i ocolești.

Șarpe a fost Ptolomeu, fratele-i, cu viclenie,
O alungă din imperiu, crezând că în pribegie
Va scăpa de Cleopatra, dar planu-i fu în zadar
Căci ea, dintr-un covor iese, în fața lui Iulius Cezar.

Dulce-a fost a ei izbândă, în voluptăți și senzații...
Înotând Cezar, romanul, prin lascive incantații 
A ordonat, să îi fie ucis fratele-n Egipt,
Să-i împrăștie cenușa prin foi de eucalipt. 

Astfel se însuflețește cetatea cu paji la poartă
Și în piept de idoli, inimi, prind puternic ca să bată,
Tot văzduhul radiază cu miresme-amețitoare
Și din depărtări, supușii, vin să-i cadă la picioare.

Se leagănă-n vânt platanii răsfirând umbra lor deasă 
Ea, cu Cezarion în brațe stă pe antica terasă,
Iar un sclav sfios dezleagă micuțele ei sandale;
Pe un baldachin, de aur, surâd stemele regale.

Cezarion, fiul lui Cezar, născut din dragoste- adâncă 
Era dinastia, raza, care dăinuie pe-o stâncă... 
Îi ținea cu-a sa lumină strânși uniți, gustând aroma
Dragostei părinților, când se întâlneau la Roma.

Se-nmulțesc semnele vremii, iar senatul, pe-nserare
Se adună să discute vorbe mari, cu disperare...
Pun la cale asasinarea lui Cezar, ca inamic,
În oceanul de-ntuneric, îl răpun ca pe-un nimic.

În zadar plângea regina, vestea, ca o vijelie
A pătruns ca o săgeată-n inima grea și pustie,
Cu Cezarion, în brațe, se-ntoarce la locu-i Sfânt 
Rămânând cu-n gând puternic, dar nimic, decât un gând. 

Generalul Antoniu, mâna dreaptă-a lui Cezar
A vrut să o consoleze, dar fu totul în zadar...
Cu Octavian, la Roma, formând un triumvirat 
Cu Lepidus, împreună, toți trei guvernând în stat.

Căsătorit cu Octavia, Antoniu guvernează
Departe, în Orient, la Cleopatra visează...
Dar nu stătu mult pe gânduri, la Alexandria pleacă
În brațe la Cleopatra, datoriile-și încalcă.

Două flori identice și-un crin frumos ca un soare
Îi dărui Cleopatra, cu iubire și ardoare...
Zeci de mii cad, pe-a lor urme răsar alte zeci de mii
De necazuri și primejdii, uriașe vijelii

Când Octavian aude, la destituit din funcții 
Cu furie și-ndignare, l-ar fi mestecat cu dinții
Pentru-a lui nesocotire și-a surorii, umilire
Spiritu-i adânc se sbate într-a sa cumplită fire.

Se-nserează, Nilul doarme și ies stelele din strungă,
Luna-n mare își aruncă chipul și prin nori le-alungă
Când Octavian pornește, la război, cu oastea-n spate
Să distrugă-ntreg Egiptul, să ia urma desfrânatei

Care, cu a sa splendoare și cu chipu-i languros
L-a făcut să-și piardă firea, cercetând de sus în jos
Să-l găsească pe Antoniu ca să-l judece poporul
Pe sub arcuri triumfale, să pășască-nvingătorul.

A învins Octavian în dura lută năvală,
Cete întregi de războinici, chiuiesc și dau năvală
Peste flota lui Antoniu și a Cleopatrei care.
Șe retrase și Antoniu o acuză de trădare.

Când ceasornicar urmează lung-a timpului cărare
Cleopatra-așteaptă tristă în palat, privind în zare
Lung, spre tufele de lotus unde zâmbesc macii roșii,
Iar pe nisip, cu candoare, își zvârl umbra chiparoșii. 

Disperat, Antoniu-ncearcă, să se sinucidă-n barcă
Aruncându-se în vârful sabiei ce-o ținea-n teacă,
Dar doi sclavi văzându-i chipul galben ca o lumânare 
L-au purtat spre Cleopatra să-și găsească alinare.

FericIt muri Antoniu în brațele Cleopatrei 
Gustând fructul dulce-al buzei, privea-n ochii idolatrei.
Ochii ei...câte imagini au sorbit a lor lumine!
Inima? Câtă durere frământat-a ea în sine?

Vrut-a el, Octavian, să o vadă-n suferință
Și-atunci, a-nțeles regina că singura lui dorință
Era să o ducă-n lanțuri la Roma, ca pe un cal 
În urma carului său ce se mișca triumfal.

O masă regească plină, și o muzică-n surdină
Își comandă Cleopatra, care privea spre grădină
De unde venea slujbașul cu un coș plin de smochine
În care era ascunsă-o vipera printre ciorchine.

-Lăsați clopotul să plângă cu-a lui inimă de fier
Că un suflet bun și nobil se îndreaptă către cer!
Veniți sclave, pregătiți-mi straiele-mi regești, îndată!
Puneți-mi pe cap coroana cu diamante-ncrustată!

Sus pe bolta dogorită stele se nasc și apun,
Pajii răcoresc văzduhul cu pene verzi de păun,
Văzduhul mai radiază și acum pământul pal
Parcă-i perlă risipită pe sub pasul ei regal.

Ea îi scrie o scrisoare lui Octavian îndată
Și îl roagă să-i permită să fie înmormântată 
Împreună cu Antoniu, iar copiii ei să-i crească
Cineva cu suflet mare, de rele să îi ferească.

Cu aprinsul ei răsuflet, pe slujbaș din ochi îl cată
Deschide coșul, se lasă, de vipera lui, mușcată... 
Simți cum îi arde trupul dar se privi, și surâde 
Știe că copiii săi, uși închise vor deschide.

Fost-au ei crescuți de sora lui Octavian, dar iată
Că Cezarion, săracul, n-a avut aceiași soartă.
Fost-a omorât și pus într-un giulgi cu patru scânduri 
L-au pus bine înăuntru și-au scăpat de multe gânduri. 

Nu l-a cruțat Octavian, că-l vedea ca un rival
Chiar la stăpânirea Romei, și-ncercat de-al urii val
Ordină să îl omoare, mut în cruda lui simțire
Ce la lume își arată palida-i, eterna-i fire.

Așa a murit regina, sub pulberea de scântei 
Că s-au înfiorat monștrii de piatră, din jurul ei,
Moartea ei a plâns-o marea și dunele-n depărtare 
Care-au tulburat pustiul cu sutele lui de fiare.