Demult am vrut să văd, cum toamna frunzele cobor
Zburând tăcute, pe pământ sfioase,
Și am ieșit afară-am vrut să mă strecor,
Să urc muntele, pe cărări anevoioase.

N-am vrut să stau acasă-n miros de gutui
Privind frunzele care cad plângând și gem,
N-am vrut ca să le las a nimănui 
Și-am renunțat să scriu al meu poem.

Mi-am pierdut pașii-n noapte, pe cărări neștiute 
Văzând în depărtare o mănăstire înaltă,
Eram înspăimântată și cu hainele rupte,
Și-o tânără călugăriță, mi-a deschis poarta-ngrijorată.

Am vorbit, aproape șoptit, punandu-mi haina-n cui,
Despre dragoste, despre lume, întrebând curioasă, 
Cum de-a ales viața la schit, privind ochii căprui, 
Doi ochi pe care i-am iubit, mi-a răspuns rușinoasă.

Nu am mai întrebat nimic, și-am tăcut amândouă 
Privind noaptea cu lună, frunze căzând din ram,
Tăcerea noastră a vorbit, s-a făcut ora două,
Norii- aducând furtună, ramuri bătând la geam.

După doi ani, chemat-am fost,din nou la mănăstire,
Călugărița-a vrut să fiu, la dânsa la mormânt,
Doi ochi frumoși lăsau ca amintire
Flori de ,,nu mă uita ", pe-al său mormânt, plângând