Trecut-au veacuri multe cu frunțile în tină,
Răul crescut-a falnic, și a prins rădăcină
La temelia lumii, domnește surâzând 
Printre copiii îngeri, care-l privesc, sperând 

Că-l vor vedea cum moare, și-nchis într-un coșciug
Să intre cu el diavoli, să ardă toți pe rug...
Să nu mai fie-n lume o inimă rănită
Precum este copila, din interes, unită.

Că-n ziua-mpreunării, când el atinse sânul 
Ea tresări de silă, își-năbuși suspinul
Când corpul fraged, moale, era pătruns în pripă
Și-n vâltoarea plăcerii, el, n-auzea cum țipă

De durere și scârbă, din ce în ce mai tare 
Și fața își ascunde, de a lui sărutare.
Și sufletul acela, pe loc s-a vestejit
Rămânând doar scânteie de dor nemărginit.

Diana de Potiers, avu aceiași soartă;
Tatăl ha hotărât, să o mărite-ndată
Pe când era copilă, suspinând în tăcere
Lângă Louis de Brezez care avea avere

În toată Normandia, fiind conte în Franța
Și șeful justiției ce cântărea balanța
A unor vremuri line cu ape tulburate,
Când fug la fund cu spaimă obârșii de păcate.

După moartea soțului, ea este invitată
Ca doamnă de onoare a reginei, și-ndată
Ea a primit sarcina, să vadă de Henric
Moștenitor la tron, după tatăl, Francisc.

Dar inima lui Henric făcu o pasiune
Pentru văduva blândă ce-avea ceva anume,
Pe care îl încântă dincolo de-a sa fire
Când îi privea în taină a ei desăvârșire. 

Diana i-a dat sfaturi reginei Caterina
Care-i ceru părerea, că nu știa pricina
Care-o împiedicase să nu aibă urmași...
Ascultându-i povața, născu mulți copilași.

Zece au fost la număr, născând, dă rod speranței
Că o parte din ei vor fi regi mari ai Franței,
Și-o lasă pe Diana în planul secundar
Care primi Castelul Chenonceaux, în dar.

Diana devenise pentru Henric, minune,
Vedea într-nsa farmec, munți de înțelepciune
Când ea construi podul care lega Castelul
De amândouă maluri, urmându-și intens, țelul.

Pentru amenajarea grădinilor de vis
S-au desenat proiecte, pentru-a fi Paradis,
De renumiți artiști peisagiști, cu nume
Vestiți pentru-al lor lucru în Franța și în lume.

Flori, giuvaeruri mândre zâmbeau tainic la soare
Unele-nalte, albe ca fulgii de ninsoare,
Iar printre ele Henric cu arzătoarea-i fire
O iubea pe Diana, singura sa iubire.

Frumoasă- a fost dragostea celor doi, ca o floare
În Castelul Iubirii, dar soarta-i ca o mare,
Lovește și pătrunde cu valurile-n hoarde
Rupând totul în cale, chiar și-a inimii, coarde.

Lovită-a fost Diana în corzile simțirii,
Și cruntă i-a fost clipa în ziua despărțirii 
De singura iubire, care-o lăsa cu dor
Când pasărea ursitei l-a luat cu ea în zbor.

Fusese grav rănit și purtat la palat
De la turnir, de unde, el a participat
În brațele reginei, Caterina de Medici
Care-i grăbi sfârșitul cu mii și mii de predici.

Și cu mânie-n suflet, glasu-n noapte răsună
Prin mulțimea umilă, care-n curte s-adună
Să-i asculte porunca, s-o ducă la castel,
Ca ea, să stea departe de palat și de el.


S-a stins încet și singur, gândind la ea cu jale,
Stăpâna inimii și-a gândurilor sale
Era îndepărtată, stând departe de el,
De Castelul Iubirii, în alt splendid castel.

S-a stins încet și singur, gândind la ea cu jale,
Stăpâna inimii și-a gândurilor sale
Era îndepărtată, stând departe de el,
De Castelul Iubirii, în alt modest castel.

În CasteLul iubirii rămas-a amintirea
A două inimi care-au găsit fericirea
Iubirea lor care străbate veacuri, parc-a fost ieri
Și ne-o dorim cu toții, că-i suntem prizonieri.