Într-un local de noapte cu lumini tremurânde
Edith Piaf surâde cântând Viața în roz,
Din pianul albastru curg note muribunde
Prin clape mânuite, de-un artist virtuoz.

Dintr-o dată tace, când în local apare
„Bombardierul marocan”, tânărul boxeur,
Campion mondial răsfățat de ziare, 
Și-n galele de box de-ntregul popor.

Orchestra iar începe, pe scenă, ca un soare
Apare strălucind, Edith Piaf divină...
Cu păr curgând în valuri, glas de privighetoare,
Cântare întrupată, în rază de lumină.

Și două stele negre luciră-n ochi cu foc...
Când îl văzu privind-o cu miile de unde,
Pe cerul vieții sale noros, făr' de noroc,
Iubirea, ca furtuna, în suflet îi pătrunde.

Astfel în noaptea albă când se îndepărtară,
Ea plecând la New York, el, urmând al său drum,
Simțit-au despărțirea ca o povară-amară,
Îmbătați amândoi, de-al dragostei parfum.

O, tu ești pentru mine umilă rugăciune, 
Rămas-am fără lacrimi atunci, când ai plecat...
Știu că m-așteaptă acasă îngeri, ce-mi calc pe urme;
Dar tu îmi ești iubire, cu zâmbet și păcat.

Astfel în veci în minte-mi încremenești frumoasă 
Gândesc cu jind la tine, în zi de ramadan,
Parcă îți simt tot trupul, dorința-ți dureroasă,
Și mor, mor de durere că-n brațe nu te am.

Te simt oriunde-aș merge, îți văd chipul frumos,
Visez la gura-ți dulce cu gust de căpșunică,
La părul tău cel negru în unde de-abanos,
Și mă trezesc în chinuri, să te pierd, îmi e frică.

O, știi cât mi-e de-adâncă iubirea-mi pentru tine,
Aprins-ai doru-n suflet cu-a patimii scânteie...
Ard ca o lumânare, foc ai aprins în mine
Și arde, și tot arde în pieptu-mi de femeie.

Vezi tu, dragostea noastră are ceva anume
Și trebuie ferită de ochii curioși,
Mai bine niciodată ea n-ar fi fost pe lume...
Să-i lăsăm doar pe zei, să fie invidioși.

Căci vai, de ne-ar ști lumea, de ne-ar afla iubirea...
Familia îți va fi, distrusă, de-un cuvânt,
Și nu-mi doresc iubite să vă stric fericirea!
Sunt vrednică a cere, demnă să am mai mult?

După doi ani fierbinți de dragoste ascunsă
Boxerul îndrăgostit zbura spre-a sa iubită
Chemat de al său dor de patimă pătrunsă,
N-a mai ajuns s-o vadă, că soarta-i fu cumplită.

Distrusă sufletește, a început să cânte 
Imnul dragostei, pe scenă, îndurerată,
„Am să cânt pentru el”, dar buzele-i înfrânte 
Au amuțit îndată și căzu leșinată.

Trecut-au anii repezi, că-n veci n-or sta pe loc,
Că toate trec ca vântul, dar durerea nu trece, 
Edith cânta tristețea a stinsului noroc
Închis în veșnicie, în marmura cea rece.