Ieșind Eminescu și Creangă de la comemorarea
Din sala Traian, ce-abia s-a încheiat 
Humuleșteanul îl privi duios și îl îmbrățișează  
Felicitându-l pentru discursul scurt dar avântat. 
 
– Tatăl matale,-îi spuse Creangă, tare mândru ar fi fost
Dac-ar fi auzit frumosul toast ce astăzi aici l-ai rostit.
Dar Eminescu, melancolic, nu prea își găsea al său rost
Și-i răspunse doar: „Neamul nevoii...”, cu glas prăbușit.
 
– Dar cum spuneai mata în minunata „Scrisoarea a lll-a”
„Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război...”
Vom vedea cum e sorocul, mai luptăm, mai găsim cheia
Să deschidem porți închise, să deschidem drumuri noi. 
 
Dacă n-om putea atunci, nici turbinca lui Ivan
Nu ne mai poate salva să ne fie de folos.
Vom lupta cu mori de vânt, poate ne va fi în van,
Dar eu tot mai cred bădiță, în onoare și frumos. 
 
Eminescu rărind pasul, răspunde, zâmbind amar:
– Nu-nvie morții, totul e-n zadar, copile
– Da, dar de trăim, bădiță să nu fie în zadar
Cum grăita-i mata,  cu „glas grav de Sibile.”
  
Poetul și povestitorul își continuă drumul in lumină 
Un profet și un apostol călătoresc mereu cu zor
În eternitatea neamului lor și-a raiului grădină 
Sperând ca românii „să nu uite noblețea seminției lor”.