Când după o zi de muncă, printre munții de ziare,
Te-ntorceai trudit acasă, ulcerații din picioare
Nu-ți dădeau voie la masă, să te-așezi să scrii un rând,
Inima-ți dădea de furcă, zbătându-se-n piept arzând. 
 
Ai fi vrut să îți așezi, corpul pe iarba din vale,
Că durerile de cap, îți dădeau mereu târcoale. 
Se-adunară durerile și în genunchi, laolaltă 
Când voiai să dai o raită, prin Bucureștiul de altădată.
 
Când cu ochii obosiți, tu „suflai în lumânare”, 
Doar bătrânul ceas urma „lung-a timpului cărare”,
Perdelele le trăgeai, și îți pătrundea-n odaie,
Luna, ca o mândră fată-n „voluptoasa ei văpaie”.
 
Ea, blândă, te mângâia în somn pe păr și pe pleoape,
Deodată dispărând, dorul tot, de tot și toate.
Cufundându-te în vise, lăsând gândurile multe
Să se piardă în genuni, pe cărări necunoscute. 
 
Timpul zbura, noaptea neagră, se desfăcea în fâșii, 
Făcând loc mândrului soare, cu-a lui raze aurii
Ce-apărea la orizont, răsărind din infinit,
Te trezea atras de viață, „de un dor nemărginit”.
 
Doru pentru poezie, că te-ai cununat cu ea,
Nu știai de-i zi sau noapte, ea îți era mireasa.
Uitai să mănânci, să dormi, barba să ți-o razi, Emine,
Scriai și munceai pe brânci, nimeni n-a mai scris ca tine.