O, Emine, în sfârșit, te văd și mă bucur zău,
Nu te-am mai văzut de mult, aș fi vrut, și-mi pare rău;
Că de când la tine-n casă Veronica-i oaspete, 
Nu te văd, nu te aud, ești învins de dragoste. 
 
De două luni incomplete, poezia ai lăsat-o,
Te distrugi încet poete, bănuiesc că ai uitat-o;
Nu te pierde-n dragoste, ești un geniu pe pământ.
Dragostea-i râu care trece, geniu ești, nu om de rând. 
 
– Domnul Maiorescu, zău, cu respect vreau să v-anunț
De dragostea mea-i fierbinte, la ea nu vreau să renunț;
Renunț la tot pe pământ, la oameni, la poezie, 
Dragostea-mi e ce-am mai scump, voi fi cu ea pe vecie.
 
Ea e floarea ce-o iubesc, sufletul meu îmi va fi
Cu ea mă căsătoresc, viața-mi cu ea voi sfârși.
– Dar, tu uiți Emine, dragă, că Doamna ce o iubești 
Vine în casă la tine cu doi îngeri, ce-o să-i crești?
 
– Vom munci, vom reuși, vom porni-n viață-amândoi, 
Sunt și eu om, vreau să știi, o forță vom fi noi doi.
Sunt atâția oameni care, trăiesc fără a crea,
Voi trăi ca oarecare, „Veronica-i viața mea”.
 
– Nu m-așteptam, Eminescu, la răspunsul tău bolând;
Tu nu ești un oarecare, vrei să fii un om de rând?
Tu ești geniul României, geniu-ntregului popor
Moarte lentă o să-ți fie, nu te las de-aș ști că mor.
 
Ea nu-ți merită iubirea, auzit-am voci în cale 
Că îți este infidelă, când nu ești tu-i... Caragiale. 
– Nici nu îmi trece prin minte, că mi-ar face-așa ceva 
Îl împușc, ar merita, să moară, canalia! 
 
– Te auto-distrugi singur, e greu, dar gândește-te,
Nația va fi un murmur, eu te rog oprește-te.
Nu poți trăi-n „cercul strâmt” și-a ei viață a petrece;
Rămâi geniul nostru sfânt, fii „nemuritor și rece”.