Îngerul meu cu ochi albaștri, prințesă din povești, 
Degeaba m-am rugat la aștri, tu, tot departe-mi ești.
Te-am așteptat cu dor la mare, dar a fost zadar,
La București m-am întors dragă, cu sufletu-mi amar.
 
În astă viață te iubesc, până mor o să sper
Să-ți văd chipul, să întâlnesc, ochii-ți plini de mister,
Îmi voi odihni capul meu, pe piept în stânga ta,
O să te cert ca să te iert din nou dragostea mea.
  
Lucrez mult la ziarul Timpul, redactor șef sunt acum,
Nu știu nici eu cum trece timpul, parcă te văd mereu în drum.
Mă plimb prin parcul Cișmigiu, înnebunit de dor,
Și tare-aș vrea ca să te știu, cu mine la izvor.
 
Din ce în ce, eu mă cufund, în lumea mea și scriu,
Am scris 4 satire, îți vor plăcea, eu știu.
„Luceafărul”, încă nu-i gata, mai am de șlefuit la ea,
Va fi o poezie lungă, cum e dragostea mea.
 
Îmi este tare dor de tine, frumoasa mea „boboc moțat”,
Numai Luna știe de mine, plânsu-mi din ochiu-ntunecat.
Când coboară-n odaia mea, zâmbind tristă cu raze reci,
Numai ea singura știe că te-oi iubi mereu, în veci.
 
De hotărăști să vii aici, să-mi spui într-o scrisoare,
Că m-am mutat la Ioan Slavici, într-o casă mai mare,
Vino, fii înger păzitor în seva sufletului greu,
Prin rânduri vor rămâne-n zbor, sufletul tău și-al meu.
 
Printre poeme noi vom fi, prin rânduri l-adăpost, 
Acolo se va odihni, dragostea mea ce-a fost,
Dragostea mea care a fost, va fi și va rămâne, 
Viața mea ar avea alt rost, de-ai fi pe veci cu mine.