Aveai Emine doar cinci ani când familia s-a mutat
La Ipotești unde a ridicat un modest conac
Pe o pulpă de deal, cu un frumos cerdac,
Un sătuc pierdut printre dealuri și păduri de colindat.

Copil fiind îți luai, sub braț abecedarul
Și o zbugheai din casă, grăbit ca să sosești
Câte un basm frumos cu drag să povestești
Cu bătrânul tău prieten, Moș Miron Prisecarul.

Al șaptelea din unsprezece, ai fost și tu copil…
Cutreierai păduri și dealuri, oprind lângă izvor
Ascultând apa ore-n șir, sunând încetișor
Privind luna cum trece, printre ramuri tiptil.

Ascultai buciumul doinind, dinspre deal a dor și jale
Era-n amurgul zilei, iar la fluier cânta un ciobănaș
Când oile-și mâna cu drag, către imaș
Prin frunza verde fremătând, le auzeai din vale.

Gheorghieş, tată harnic, la fel si mama ta, Raluca,
Munceau din zori și până-n noapte, să vă dea la școli înalte
Pe tine și pe alți frați de ai tăi, să mergeți la universitate
Lăsând copilăria-n urmă, tătuca si mămuca.

Ai lăsat satul, oameni buni, Ipoteștiul iubit,
Mulți ani, și-acum izvorul, numele tău susură
Împletind glas de bucium, frunza în ram murmură
Prin codrul de tei și salcâmi, unde-ai copilărit.

Luna din cer și-acum, în lacul tău se oglindește
Cătându-ți a ta urmă, prin văi la Ipotești
Poetul nepereche, al Țării Românești
Luceafăr blând de sus, peste-a lui țară călătorește.