Soarele râdea pe luncă, luminându-i drumul gol
Unui om plecat s-ajungă la unguri, trimis ca sol
Trimis cu un gând de pace, de Basarab, domn expert
La dialog să-l convoace, pe regele Carol Robert.

Regele țării maghiare îl batjocori pe sol;
Stâlpul țării feudale râdea, băgând în nămol
Toată nația română, uitând veșnicii Carpați
Că pe vreme de furtună, ne-au fost alături ca frați.

Îl batjocori maghiarul, râzând într-o zi de vară
Cu oștenii lui, tâlharul, în munții noștri intrară
„Să-l scoată din vizuină, de barbă”, pe Voevod,
Nu s-a așteptat să-i fie calea plină de norod.

La trecătoarea Posada, Basarab l-a așteptat 
Împreună cu armata peste ei, au aruncat 
Potop de săgeți, și trunchiuri de copaci, au prăvălit 
Mii de cavalerii unguri, sub ploaia de stânci, murind.

N-au gândit că la strâmtoare ies românii din păduri
Și- aud corn de vânătoare, cum umple codru de guri
Chiuind, zdrobind armata, le-au ieșit luptând pe cale
Și puțini au mai scăpat dintre cavaleri-n zale.

Mândru, cum ai fost, Robert, nu te credeai pus pe fugă 
Rugai sfinții să te ierte când ți-ai pus straie de slugă.
Basarab a rămas stăpân, domn al Țării Românești 
Ți-a rămas în gât dorința, n-ai putut s-o cucerești.