Auzit- ați de un pictor, de puternica-i gândire 
Care dăinuie și astăzi în uimita omenire?
Ce-a pictat, rămâne-n veacuri, nu-i va șterge urma, anii
Omului, care a fost, Amadeo Modigliani. 

Venit tocmai din Florența, după studii, la Paris,
S-a stabilit pe colina Montmartre, nutrind un vis;
Să picteze printre lume chipuri, flori și luna plină
Când își urcă discul splendid în imperiul de lumină.

Chipeș la înfățișare, zeci de muze i s-arată
În modesta-i locuință din strada Lepic, călcată
De-a lor pași, visând la glorii după-o lume în cădere
Atrase de al său farmec ca de-o magică durere.

Englezoaica Beatrice, pătimașa norocoasă
L-a legat cu-a sa iubire cu izbânda-i glorioasă
Crezând, că o să-l păstreze numai pentru ea, pe viață...
Îngrădindu-i libertatea, el simți, și-i spuse-n față:

-Beatrice, îți spun adio, ies din spuma nălucirii,
Vreau ca să mă smulg din iadul plin de flăcări al iubirii,
Capcană, în chip de suflet mi-ai fost, cu gânduri viclene,
Zvârl inima-ți ta stricată, care-ți șchioapătă alene.

-Ah, de mult eu simt în tine dragostea-ți nepăsătoare,
Vrei să te golești de mine și ești gata de plecare?
Către care cer te-mpinge sexul, nu marele azur
Ca să guști din nou nectarul dulce-al poftelor huzur?

Văzând în ochi mii de stele, în adâncu-i se-nfioară 
Prinse trupul Beatricei și-l zvârli prin geam, afară...
Ea se-ntoarce, și se prinde ca o iederă de dânsul 
Îndurând din nou bătaia, înodând în barbă plânsul.

-O, “La vita e un dono”, câștigat-am un renume
Dus din Sena până- n Mare și din Mare dus în lume!
Nu, nu mă aștept să-mi fie cu flori calea semănată
Munca de artist e crudă, și e trist-a ei răsplată.

Beatrice, în lacrimi pleacă, lovită-n al ei amor;
-Te las! “Pictează băiete, de vreme ce ești pictor!”
Dus a fost Modigliani, coborând în Montparnasse
Îl cunoaște pe Brâncuși, pe strada cu multe case

Unde Modi, își făcuse din atelier, harem...
Câștigându-și existența, ducea viață de boem
Prin restaurante, baruri, cu carnetul său de schițe
Își bea paharul de vodcă printre avocați cu fițe.

În deșarta, viforoasa existenței sale goană
Întâlni marea iubire, Jeanne, cu chip de icoană,
Blândă, cu ochi de cicoare, suflet generos și mare
Îi va dărui o fiică, cuvinte de-ncurajare

Când tuberculoza cruntă, băutura și hașișul
Îi măcinau sănătatea, grăbindu-i iute finișul...
Suspina amar de jalea iubitului, care-i moare
Sugrumată-n închisoarea dragostei nencăpătoare.

-O, îți simt iubirea Janne care-mi umple inima,
Că de mi-ar propune regii, eu, soarta nu mi-aș schimba.
Că din toate care-au fost, tu, din dulcea întrupare
Mi-ai adus lumina-n suflet ce străluce ca un soare.

Eu nu mi-am târât talentul prin saloanele bogate
Unde capul nu gândește, unde inima nu bate!
Fost-am liber ca un vultur, am pictat și am iubit.
Nu mi-a fost strivit orgoliu, mor tânăr dar împlinit.

Vor veni pe rând să-ți spună că am fost preot al artei,
În descurajarea-ți tristă vei vedea cât de departe-i
Bunătatea omenească, falsa strângere de mână 
A acestor măști ce firea omenească o îngână... 

După moartea pictorului, Janne, ce urma să nască
S-a aruncat pe fereastră, refuzând să mai trăiască...
-Cad ca frunza-n dansul ploii, n-am putut să-mi vindec plânsul, 
Cad, sperând că tot amaru-mi mă apropie de Dânsul. 

Sper să-i întâlnesc în cale ochii limpezi printre astre
Înviind tot universul printre lacrimile noastre,
Să aprindem iar văpaia dragostei noastre, cântând
Să luminăm pe veci-n beznă, munți urcând și coborând.