Sub bolțile pictate în umbra catedralei
Notre-Dame, din Paris, Napoleon jura
Credință și iubire, patriei și coroanei
Sub faldurile armatei care îl adora.

Icoane afumate scăldate în lumină
Erau martorii voștri, zâmbeau din ziduri reci,
Și fiece icoană de suflet era plină...
Păreau că știu: dragostea, nu va dura pe veci.

Știau și frații tăi și mama ta Letiția
Că pentru Josefina, ești potirul cu mir
Voiau să divorțezi, dar n-ai semnat petiția..
O iubeai ca pe-o floare, era al tău respir.

Vijelios plecat-ai în campania militară
În Italia și Egipt cu iubirea-ți crescândă,
Vrut-ai s-o protejezi ca pe-o comoară rară
De inimi arzătoare care stăteau la pândă. 

Se întrebau din umbră, clevetind bârfitorii
Când te-ai întors acasă, și-ai fost încoronat,
Cum de-ai încoronat-o cu ale tale glorii
Când ea, necredincioasa, iubirea ți-a-nșelat?

Dar din atâtea chinuri, venite-asupră-ți hoarde,
Tu ai păstrat durerea, cu sufletu-ai iertat,
Te-ai dăruit iubirii ca sunetul în coarde
Ce încă viu vibrează vioara când s-a spart.

Perechea este țelul, porunca sacră-a firii:
Așa gândeai odată, și-apoi ai divorțat!
Delfinele iau marea în piept, să-și afle mirii,
Eu voi căta iubirea în lume-n lung și-n lat.

Din clarul miez al vârstei râd tinereții tale
Ochii dragi ai Luizei, încurajându-ți zborul,
Ea îți va da speranța, farul, pe-al vieții cale
Un fiu, să-nfrunți trecutul, ce-asmute viitorul.

Va fi numit din leagăn, Regele Romei vie,
Dar o tuberculoză veni și-l luă cu ea...
Și se-afundă cu totu-n neagra împărăție
Spunând: „Nașterea și moartea, asta-i povestea mea!”.

Noua coaliție, Anglia furioasă
Cu haita ei de pizme, orgolii, hâdă ură,
Nevolnice să-ți spargă enigma glorioasă
Nu au clintit o iotă din mândra-ți armătură. 

Orgolios, Napoleon, nevoit să abdice
Cu laurii gloriei, fără plecări umile,
El, din Insula Elba, putu să se ridice
Urcând pe tronul Franței, pentru-o sută de zile.

La Waterloo pierdut-a și v-a fi iar fi exilat
Ca un nou Prometeu în aspra încătușare, 
Cu Oceanul Atlantic, noaptea stătea la sfat
Pe Insula pustie cu muguri de visare.

Și în surghiun, departe... te-a-ncercuit prigoana,
Geniul singurătății, prea bun Imperator...
Cu cinste și onoare tu ai purtat coroana,
Găsitu-ți-ai sfârșitul trist, adânc, gânditor. 

Mândru a fost poporul, când te-a avut din nou,
Primindu-ți cu urale trupu-ți Sfânt, la Paris
Cu fală și mândrie, mai mult ca un erou,
Ci ca un împărat cărui uși largi i s-au deschis.

Sub cupola Domului, mausoleul măreț
Vegheat e zi și noapte de zeițele iubirii,
Douăsprezece zâne, ce l-au purtat semeț 
În Marile Victorii, pe soclul nemuririi.