Din via de pe dealuri, la conacul cu cramă
S-aude glasul jalnic a frunzelor de-aramă
Care duc vestea tristă a noului născut,
A regelui Priam, stăpân pe-al său ținut

Care în acea clipă, trezit, transfigurat
E dus cu mintea-n visul, de tot ce a visat,
Luptând cu gânduri triste, cu simț de lunga jale,
Și cu mirarea vie a gândurilor sale.

Îi spuse-atunci reginei tot visul ce-a avut,
Și-n inima lui zace un gând nepriceput...
Nu-nțelegea porunca zeilor, care-n vis
Au hotărât, că pruncul va fi pe veci, proscris. 

“Blestem! urlă regina, blestem pe capul tău,
Tu, care-mi răpești viața, răpind pe fiul meu!”
Crezând că-ndepărtându-ți fiul, duci la-mplinire
Să scapi cetatea Troiei, de o nenorocire. 

Sus, pe muntele Ida, Paris fu părăsit,
Crescut de niște pastori ce-n noapte l-au găsit. 
Trăia în înfrățire cu iarba și cu vântul, 
Având de templu cerul și de culcuș pământul. 

Trecu timpul, veni, și vremea lui Peleu
Să se căsătorească cu fiica unui zeu,
Și fură invitați zei la ceremonie
Numai zeița Eris, n-a fost, dar vru să fie.

Și-atunci, răzbunătoare, îndată a decis:
Zvârli mărul de aur, pe care era scris:
Acesta-i aparține “celei mai frumoase”,
Și-n jurul lui se strânse zeițe vanitoase...

Atena, mândra Hera, frumoasa Afrodita,
Toate trei l-au dorit, și-au început disputa,
Dar Zeus văzând asta, pe Hermes l-a trimis 
În fața judecății pastorului Paris.

-Dacă mă vei alege și-mi vei da mărul mie
Te voi face stăpân pe întreaga Asie
I-a spus Hera, zâmbindu-i, dar Atena o-nfruntă,
Și-i promise că-i dă faima și Gloria în luptă.

Afrodita privindu-l, i-a promis cu temei
Mâna celei mai blânde și frumoase femei
Ce nu văzuse încă, pe unde a umblat...
El asculta vrăjit, uitând că-i însurat

Cu Enone, fiica zeului fluvial...
Porni cu Afrodita, parcă mânat de val.
S-au oprit la regatul lui Menelaos, care
Avea ce-a mai frumoasă soție de sub soare.

Ea are-o față albă de flori de lăcrămioare 
Și pare c-o urmează prin aer fulgi de soare,
Cu coapsele- nicheiate în zâmbet pur de linii 
Pe miezul frumuseții parcă-i rodise crinii.

El o privește tainic cu zâmbetu-i pe gură
O strânse- adânc la pieptu-i ca pe-o comoară, o fură...
Și duși au fost cu dorul sub răsărit de lună,
Și pier în codrul negru cum piere vestea bună.

Trec prin munții de piatră, prin ploi, pe sub o stea
Grăbiți, cum se grăbește prin oameni vestea rea.
Paris și Elena ajung cu bucurie
La Troia, în palatul acel de feerie.

Dar dintr-o dată aud sunând pasuri străine
Tresar și se întreabă: “Cine-ar putea fi, cine
A îndrăznit să vie-n cetate ș-a pătrunde
Unde păzesc străjerii, când au intrat, pe unde?

Era Menelaos, venit să-l pedepsească
Să le asedieze cetatea, s-o găsească 
Pe frumoasa Elena, crinul său alb curat,
Ferice s-o atingă, s-o poarte la regat.

Un crâncen gând de-amară răzbunare
Îi ațâța durerea adâncă ca o mare,
Și în fața cetății-l zări pe îndrăzneț
Se-ntoarce, îl măsoară c-un ochi plin de dispreț.

Se lupta Menelaos cu Paris, se lupta
Formau un crud spectacol ce lumii arăta,
Rănit de Filoctet, Paris sa-ntors rănit
La cea dintâi soție; Refuzat, a murit.

Când mărul cel de aur, fu-n lume aruncat,
Din el ieșit-au sâmburi de rău, împrăștiat.
Fiului regelui Priam i s-a-mplinit menirea
Iubirea i-a dat moartea și moartea nemurirea.