„Cu durere-adâncă marea vrea pământul să-l răstoarne”
Pescăruși-n zbor razant, țipă prin văzduh a jale,
Zbucium de valuri înalte, farul s-a stins; la icoane,
Plâng îngeri pe Eminescu, plânge nesfârșita vale.
 
Plânge cerul cu ploi line, plâng și florile-n ferești,
Marea murmură-al tău nume, fluierând în scoici cântarea, 
Crânguri cu izvoare pline, cânt de păsări ca-n povești,
Toate amintesc de tine, toate îți jelesc plecarea.
 
Versul tău cel minunat l-a ascultat codrul verde,
Munți înalți, câmpii cu holde, marea-albastră liniștită, 
Râuri, izvoare, cărarea, plânge că nu te mai vede,
Îți plâng dulcea ta ființă, îți urăsc moartea grăbită.
 
Plânge teiul din Copou, cu lacrimi de flori pe jos
Nuferii toți mor de jale, se scufund în al tău lac,
„Buciumul sună cu jale”, fluierul cântă duios 
Când cobor turme la vale, de la munte-n vechiul sat.
 
Toate aminteau poetul ce cu magica-i feerie 
A cântat din dulcea-i liră cânt de dragoste și dor
Sufletul i s-a-nălțat într-un paradis de veșnicie, 
Veghind de sus, din înalt, asupra întregului popor.
 
Din înălțimi celeste, de dincolo de hotar
Eminescu ne e luceafăr, ne e steag și ne e far,
„De la Nistru pân'la Tisa”, poetul cel genial,
E simbolul României, e poetul ei stelar.