Iubitul meu, sufletul meu, dragostea mea fierbinte, 
Nu știu cum o să mai respir, de astăzi înainte. 
Te-ai supărat și ai plecat, Doamne, greșeală mare
Eu am făcut că te-am lăsat, și nu ți-am stat în cale.
 
Eu am vrut totul de la tine, dar azi mărturisesc,
Că m-aș mulțumi c-o privire, numai să te-ntâlnesc.
Îmi este dor de ochii tăi, negri precum tăciunii
Să-i văd înotând în ai mei, sub strălucirea lunii.
 
Tu ești unicul obiect al dragoste-mi celeste,
Singurul și unicul martor, durerii ce mă chinuiește. 
Numai cu tine fericirea o simt când te- ntâlnesc,
Și aș da zece ani din viață, din nou să te iubesc. 
 
Mi-ar fi de-ajuns o mângâiere, cu lacrima-mi de foc,
Ți-aș da viața mea cu plăcere, tu-mi ești al meu noroc.
Dac-ar putea să îți vorbească luna din cer, cât plâng, 
Tu ai veni în carul mare, în brațe-mi să te strâng. 
 
Iartă-mă și iubește-mă, inima-mi știe să iubească 
M-am înșelat printr-o prostie, greșeala-i omenească.
Am crezut că o să te uit, dar sufletu-mi e plin de tine;
-Spune-mi Bebe, făr' să mă minți, n-ai vrea să fii cu mine?
 
-Spune-mi iubitule, cândva, de ți-a mai spus o Doamnă, Bebe?
Sau „Canalie infamă”, pupându-te, să-ți stea de veghe;
Te vei convinge pe parcurs, că din o mie de femei, 
Voi fi singura care-a plâns, visând intens la ochii tăi.
 
Și dac-ar fi să mă ucizi, eu tot pe tine te-aș iubi,
Aș muri-ncet, cu ochii uzi, de lacrimi, cu drag te-aș privi.
Te-aș iubi-n agonia morții și fericită-aș fi să mor,
Spunând încet, adio sorții, privindu-te în ochi cu dor.