La icoana Fecioarei Maria, Veronica lăcrimând:
„Te implor Sfântă Fecioară să mă ierți dacă se poate 
Că voi termina cu viața și las fetele plângând. 
 
Păcatele acestui suflet, curățat prin suferință 
De toată zădărnicia, ți-l las ție, cercetează 
Și dacă-l vei găsi vrednic, iartă această stăruință 
Lasă-l lângă Eminescu, dorul meu asta visează. 
 
I-am fost ibovnică, muză, vreau și dincolo de moarte 
Să-i fiu sufletul pereche și-n această nouă viață 
Că în asta-i tare tristă, fără el toate-s deșarte 
Să lași Maică să se ducă, sufletul spre dimineață. 
 
Cu viața-mi în astă noapte socotelile închei 
Și fără nici un regret, plec în lumea care vine
Aici nu îmi găsesc locul, nu am nici un temei
De am fost cândva o floare acum sunt un mărăcine.
 
Razele lunii pătrund prin fereastră, în odaie,
Chipul lui Eminescu scrijelindu-l pe pereți 
În inima mea arde o aprigă și mare vâlvătaie, 
Sfântă Fecioară, smerită, te rog ca să mă ierți.