E ultima scrisoare Emin, nimic în viață nu mă mai ține
Nu mai pot trăi-n lumea asta, fără să fii cu mine.
Fetele le-am aranjat, sunt pe la casa lor, sunt bine,
Mă vor ierta desigur, știind cât dor î-mi e de tine.
 
Să știi Miţule drag, că „Ramura ta de liliac” n-a dormit,
A pus ordine-n scrisori, de la mine, de la tine,
E corespondența noastră ce-am trăit și am doinit
Ce o las în custodia fetelor, eu așa am stabilit.
 
Pe unele am trecut data, pe altele le-am adnotat
Chiar și că ai plâns odată toropit de al meu dor...
Am sărutat cu drag cuvântul de lacrimă udat
Și-am ordonat cumva corespondența ce la fete am lăsat.
 
De ele depinde acum de vor fi vreodată publicate
Ca lumea să cunoască ce-a fost în al nostru gând,
Ce ne-a unit și dincolo, în sferele atâta de înalte,
Ce foc al pasiunii a palpitat în gânduri și în rând.
 
În rânduri de scrisoare, noi doi, am pus suspin și șoapte
Și dorul făr-de seamă ce l-am purtat în suflet și în gând.
La tine vin acuma Eminescu și-nchid a vieții mele carte,
Vom dăinui etern, eu o mică stea, tu un Luceafăr luminând.